George Georgescu, o carieră de excepție
Momentele principale dintr-un parcurs de excepție.
George Georgescu, născut în 1887 la Sulina, este fiul Elenei Ștefăniței și al lui Leonte Georgescu, șef al vămii Porto-Franco. Încă din copilărie a manifestat înclinații spre muzică, învățând singur să cânte la vioară și dirijând corul școlilor pe care le-a urmat.
După cursuri la Galați, Giurgiu și București, în 1906 a intrat la Conservatorul bucureștean unde a studiat violoncelul cu profesorii Constantin Dimitrescu și Dimitrie Dinicu. În perioada studenției, a cântat în Orchestra Teatrului Național și în cea a Operetei și chiar le-a dirijat în mai multe spectacole.
După absolvirea strălucită a Conservatorului în anul 1910 a continuat să studieze la Hochschule für Musik din Berlin, perfecționându-se la violoncel cu renumitul Hugo Becker și la dirijat și compoziție cu Arno Klefel și Robert Kahn.
Tânărul violoncelist are șansa de a-l înlocui pe profesorul său Hugo Becker, chiar la recomandarea acestuia, în Cvartetul Marteau, celebru în epocă. A susținut concerte cu această formație între 1911 și 1914.
În aceeași perioadă, George Georgescu a evoluat și în calitate de solist al unor mari ansambluri simfonice din Europa, cu precădere în Germania, și a susținut recitaluri camerale, dobândind un solid renume. Totodată, a câștigat aprecierea unor mari personalități ale vieții muzicale, precum Richard Strauss, Arthur Nikisch1 și Felix Weingartner.
„Dragului meu elev-maestru și prieten George Georgescu,
Cu recunoștință pentru delectările artistice de la București.
Ca profet al unei cariere de dirijor glorioase, deja afirmate.”
Richard Strauss
În 1916, în urma unei crampe la mâna stângă, a fost nevoit să renunțe la cariera solistică. Încurajat de Richard Strauss să se dedice dirijatului de orchestră, a devenit, pentru un an, discipolul lui Arthur Nikisch, unul dintre cei mai apreciați dirijori ai vremii.
1 - Arthur Nikisch (1855-1922) este considerat printre primii mari dirijori moderni. A condus orchestrele „Gewandhaus” din Leipzig, Filarmonica din Berlin, Simfonicele din Boston și Londra. Stilul său dirijoral a influențat marii șefi de orchestră ai secolului al XX-lea: Furtwängler, Toscanini, Szell, Karajan.
Data de 21 februarie 1918 marchează debutul în calitate de dirijor al lui George Georgescu la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Berlin (în program: Simfonia a VI-a „Patetica” de P. I. Ceaikovski, Concertul op. 16 pentru pian și orchestră de E. Grieg – solistă Gertrude Hirschler-Marcks – și poemul simfonic Till Eulenspiegel de R. Strauss).
Apariția sa pe podiumul dirijoral este remarcată elogios în presa vremii: „Ca debutant la pupitru, apare George Georgescu, pe care l-am cunoscut până acum ca excelent violoncelist”2, scrie „Berliner Tageblatt” din 27 februarie 1918. „Concertul domniei sale de aseară a avut un strălucit succes, ceea ce ne face să credem că va avea cele mai mari satisfacții în cariera sa dirijorală”.
La aceeași dată, 27 februarie 1918, „Das Kleine Journal” apreciază cu entuziasm exuberant meritele tânărului dirijor: „Pentru prima oară, George Georgescu susține un concert în calitate de dirijor al Filarmonicii”3.
Ca urmare a succesului obținut, tânărul muzician român este solicitat să dirijeze și alte concerte la Filarmonica din Berlin, remarcate de presă. Iată ce nota cronicarul de la „Allgemeine Zeitung” în 20 februarie 1919: „George Georgescu și-a creat un fel personal de a dirija și, prin tehnica ce o stăpânește, susținută de căldura și elanul său muzical, interpretarea lui elegantă, artistică, te învăluie, te captivează”4.
Ecoul succeselor repurtate în Germania ajunge, desigur, și în România. Dimitrie Dinicu5, directorul Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, îl invită să concerteze la București. Debutul său la pupitrul Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice, din data de 4 ianuarie 1920, la Ateneul Român, a marcat începutul colaborării sale cu această orchestră timp de patru decenii. Astfel, în istoria vieții muzicale românești, perioada datorată lui George Georgescu s-a înscris drept una de referință pentru cel mai înalt profesionalism pe prima scenă a țării.
2 - Leopold Schmidt, „Aus den Konzerten” în Berliner Tageblatt und Handels-Zeitung, Abend-Ausgabe, pag. 2, 27.02.1918.
3 - Heinrich Maurer, fără titlu specificat, în Das kleine Journal, Berlin, pag. ?, 27.02.1918.
4 - În Tutu Georgescu, George Georgescu, Editura Muzicală, București, 2001, pag. 78.
5 - Dimitrie Dinicu (1868-1936) - violoncelist și profesor de violoncel și muzică de cameră la Conservatorul bucureștean (care l-a îndrumat și pe George Georgescu în studenție). Timp de 14 ani, el va îmbunătăți performanțele orchestrei.
În aprilie 1920, George Georgescu este numit director artistic al Societății pe Acțiuni „Filarmonica”, iar Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice revine la denumirea de Orchestră Filarmonică. În timpul celor două directorate ale sale, Filarmonica bucureșteană va intra în rândul ansamblurilor simfonice de prim rang din lume.
A condus 748 de concerte, a întreprins peste 15 turnee în străinătate (1922, 1925, 1934, 1941, 1942, 1955, 1956, 1957, 1958, 1959, 1961, 1962, 1963), a dirijat 214 soliști și a înscris în repertoriul orchestrei 127 de prime audiții (79 de lucrări din literatura internațională, 48 din literatura românească).
Chiar din prima stagiune la pupitrul Filarmonicii, a dirijat 14 concerte și a diversificat mult repertoriul.
Ajutorul a venit și din partea regelui Ferdinand, care l-a convocat, spunându-i:
„Dragă Georgescu, până acum am avut un ansamblu orchestral al cărui dirijor, cu toată strădania lui, nu avea strălucirea cerută de această funcție. Azi, prin dumneata, avem un șef de orchestră, dar nu avem o orchestră adevărată. M-am sfătuit cu Regina și ne-am decis să pleci la Viena să faci un concurs de elemente de orchestră pentru completarea șefilor de pupitru. Dumneata ești în măsură să apreciezi nevoile unei Filarmonici. Stai cât va fi nevoie. Beneficiezi de sprijinul nostru material”6.
În urma selectării elementelor, Filarmonica a ajuns, pentru prima oară, o formație de 100 de instrumentiști. Directorul Georgescu a asigurat și achiziționarea unor instrumente noi, dar și angajarea unor instrumentiști străini de mare talent de la Viena, care au devenit șefi de partidă ai orchestrei bucureștene.
Pe lângă numeroasele serii de concerte susținute la Ateneu, cu programe din cele mai variate, Georgescu a creat stagiuni pentru tineret, cu intrare liberă, cât și festivaluri care se desfășurau cu regularitate, cu scopul de a familiariza publicul român cu marea muzică universală.
Acest tip de festival prezenta creația unui singur compozitor, cum au fost Festivalurile Beethoven, Haydn, Richard Strauss, Brahms, Wagner, Ceaikovski, Musorgski, Rachmaninov, Prokofiev, Dvořák etc.
Cu o exigentă disciplină, tact și rigurozitate în ceea ce privește redarea textului muzical, Georgescu a reușit să omogenizeze sonoritatea ansamblului, având ca rezultat crearea acelei amprente sonore specifice, definitorii pentru orice orchestră cotată la cel mai înalt nivel. În anul 1921, (9 martie), a dirijat pentru prima oară în România integral Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, cu participarea Corului „Carmen”, dirijat de Dumitru Georgescu Kiriac.
6 - În Tutu Georgescu, George Georgescu, Editura Muzicală, București, 2001, pag. 87.
Începând cu 1920, odată cu preluarea direcției artistice a Orchestrei Instrucției Publice, viitoarea Filarmonică a României, tânărul dirijor și-a asumat și misiunea de a aduce publicului lucrări din repertoriul clasic al tuturor marilor orchestre din lume, cât și creații marcante contemporane, atât de autori străini, cât și de autori români – obiectiv urmărit cu perseverență pe parcursul întregii sale cariere.
Era pariul lui îndrăzneț de a imprima o nouă dinamică vieții muzicale din țară și de a situa prima orchestră a României la nivelul celor mai celebre falange din lume. Numeroase sunt afirmațiile în acest sens, venite din partea presei internaționale și a unor personalități muzicale care au marcat secolul al XX-lea, așa cum se va putea vedea la capitolul Mărturii/Evocări.
S-au cântat la București lucrări de anvergură în primă audiție, la scurt timp după prima lor audiție absolută, precum :
- Noapte transfigurată de Arnold Schönberg în 1922 (p.a.a. 1903),
- Pasărea de foc de Igor Stravinski în 1925 (p.a.a. 1910),
- Simfonia I de Serghei Prokofiev în 1927 (p.a.a. 1918),
- Petrușka de Stravinski în 1927 (p.a.a. 1911),
- Impresii din Music-hall de Gabriel Pierné în 1928 (p.a.a. 1926),
- Pacific 231 de Arthur Honegger în 1928 (p.a.a. 1923),
- Mormântul lui Couperin și Bolero de Maurice Ravel în 1929 (p.a.a. 1917), respectiv 1930 (p.a.a. 1928),
- Pinii din Roma de Ottorino Respighi în 1931 (p.a.a. 1924),
- Rapsodia pe o temă de Paganini de Serghei Rachmaninov în 1937 (p.a.a. 1934),
- Simfonia I de Dmitri Șostakovici în 1937 (p.a.a. 1926),
- Le sacre du printemps de Igor Stravinski în 1937 (p.a.a. 1913),
- Simfonia a III-a de Rachmaninov în 1953 (p.a.a. 1936),
- Simfonia a VII-a de Prokofiev în 1954 (p.a.a. 1952)
- Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră de Șostakovici în 1959 (p.a.a. 1957).
Pe scena Ateneului Român au evoluat personalități ale lumii muzicale internaționale, printre care compozitorii Maurice Ravel, Béla Bartók, Pietro Mascagni, Igor Stravinski, Alfredo Casella, Karol Szymanowski, Vincent d’Indy; dirijori de prestigiu precum Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Bruno Walter, Erich Kleiber, Herbert von Karajan, Gabriel Pierné, Paul Paray; pianiștii Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Marguerite Long, Paul Wittgenstein, Wilhelm Kempff, Eugen d’Albert, Walter Gieseking; violoniștii Jacques Thibaud, Joseph Szigeti, Bronislav Hubermann, Alma Moodie, Georg Kulenkampff, Henryk Szeryng; violonceliștii Emmanuel Feuermann, Gaspar Cassadó, Enrico Mainardi, Pablo Casals, care au dat strălucire stagiunilor de concerte desfășurate la București.
Dintre interpreții care și-au făcut debutul sub bagheta lui George Georgescu pot fi menționați pianistul Claudio Arrau (pe 14 februarie 1919, la Berlin, cu Orchestra Filarmonicii din Berlin), violonistul Henryk Szeryng (pe 6 ianuarie 1933, la Varșovia, cu Orchestra Filarmonicii din Varșovia) și violoncelistul Antonio Janigro (în 1937, la București, cu Filarmonica din București).
De asemenea, muzicienii români ce aveau să dobândească renume internațional au fost sprijiniți la începutul carierei de către dirijorul George Georgescu. Sub bagheta sa, au concertat, la început, dar și în plină glorie, soliști precum Dinu Lipatti, Lola Bobescu, Valentin Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu și Vladimir Orlov.
În 1922, George Georgescu devine directorul și dirijorul Operei Române din București, cumulând noua funcție cu cea de director al Filarmonicii. Astfel, se ajunge la fuzionarea Orchestrei Filarmonicii cu cea a Operei Române, rezultând un ansamblu de 120 de instrumentiști care va deservi ambele instituții sub directoratul său.
În paralel cu activitatea desfășurată la Filarmonică, George Georgescu a condus timp de opt stagiuni Opera Română din București. Printre obiectivele sale, ca și la Filarmonică, s-au numărat: ridicarea calității prestațiilor, punerea în scenă a unui repertoriu variat și înnoit, aducerea unor soliști de calitate și realizarea unor montări inovatoare. Preluarea acestei funcții a avut ca rezultat ridicarea prestigiului profesional al instituției.
În perioada directoratului, Georgescu a sprijinit lansarea pe prima scenă lirică a țării a unor interpreți precum George Niculescu-Basu, George Folescu, Maria Snejina, Alexandru Lupescu, Sigismund Zaleski, Constantin Stroescu, Victoria Costescu-Duca, Elena Saghin, Virginia Miciora, Mimi Nistorescu, Elena Basarab, Emilia Guțianu, Margareta Metaxa, Florica Cristoforeanu, Șerban Tassian, Mihail Știrbei și Petre Ștefănescu-Goangă.
Datorită prestigiului internațional al dirijorului George Georgescu, soliști de cea mai mare notorietate, precum Franca Somigli, Feodor Șaliapin sau Germaine Lubin7, au acceptat invitația sa de a cânta în spectacole la Opera Română sau pe scena Ateneului Român.
În cele trei mandate de director și dirijor al Operei Române din București, George Georgescu dirijează 112 spectacole și introduce în repertoriul teatrului de Operă 56 prime audiții 8.
Dintre acestea, 18, precum Aida de Giuseppe Verdi, Carmen de Georges Bizet, Fidelio de Beethoven, Flautul fermecat de Mozart, Manon și Thaïs de Jules Massenet, Ora spaniolă de Maurice Ravel, Parsifal, Walkiria, Vasul fantomă de Wagner, Salomeea de Richard Strauss, Tosca și Ielele de Giacomo Puccini, Mireasa vândută de Bedřich Smetana, O noapte furtunoasă și Nuntă în Carpați de Paul Constantinescu, Faust de Charles Gounod și baletul Cutia cu jucării de Claude Debussy au fost interpretate sub bagheta sa.
La inițiativa sa, a luat ființă prima școală românească de balet, atât de necesară pentru formarea interpreților în spectacolele de balet ale Operei Române.
7 - Mihai Cosma, Opera în România secolului XX, în Noi istorii ale muzicilor românești, vol. II, Editura Muzicală, București, 2020, pag. 128.
8 - Georgescu a înscris în repertoriul teatrului de Operă următoarele 37 titluri: Mefistolele, Bărbierul din Sevilla, Lakmé, Navareza, Samson și Dalila, Balul mascat, Aragoneza, Cavalleria Rusticana, Paiațe, La Traviata, La Wally, Boris Godunov, Fedora, Hänsel și Gretel, Rigoletto, Povestirile lui Hoffmann, Regele Isului, Ebreea, Tricornul, La Manevre, Invitația la vals, Chopiniana, Copellia, Căsătoria secretă, Fata din Far West, La drumul mare, Tiefland, Andrea Chénier, Ernani, Lucia, Seara mare, Giuvaerele Madonei, La piață, Iris, Javotte, Daphnis și Chloe, Luiza.
Între 1918-1964, George Georgescu a dirijat 268 de concerte, 86 soliști și 45 de orchestre.
Pe lângă activitatea în țară, George Georgescu a fost constant invitat să dirijeze orchestre de prestigiu din întreaga Europă (Paris, Monte Carlo, Viena, Salzburg, Berlin, Roma, Florenta Dresda, Leipzig, Frankfurt pe Main, Madrid, Barcelona, Constantinopol, Praga, Sofia). Ulterior, după ce orchestra Filarmonicii bucureștene a ajuns la nivelul cerințelor sale, George Georgescu a întreprins numeroase turnee în străinătate la pupitrul acestui ansamblu.
În intervalul 1926-1927, Georgescu a fost invitat de Regina Maria să facă parte din delegația ce o însoțea în S.U.A. Cu această ocazie, impresarul Arthur Judson i-a propus dirijorului român să-l înlocuiască la pupitrul Filarmonicii din New York și al Operei din Washington, pe Arturo Toscanini, indisponibil din motive de sănătate, într-o amplă serie de concerte și spectacole de operă.
Cronicile timpului ne redau impresiile pe care le-a lăsat muzicianul român. „Musical Courrier New York” din 20 ianuarie 1927 consemna: „George Georgescu, șef român, dirijează Orchestra Filarmonică din New York, în locul lui Toscanini, încă bolnav. După o execuție electrizantă a Miresei vândute de Smetana, ne-a dat apoi Simfonia de Schubert, o încântătoare interpretare a frumuseților adânci ale partiturii. A fost suficient de sentimental, fără să cadă în dulcegărie. Echilibrul programului a fost redat cu mijloace expresive, transformând concertul serii într-o adevărată desfătare artistică. Don Juan de Richard Strauss a fost o execuție plină de viață, în care abilitatea domnului Georgescu s-a dovedit cuceritoare9” .
Dirijorul Eugen Ormandy, pe vremea aceea violoncelist în orchestra new-yorkeză condusă de Georgescu, declara cu mulți ani mai târziu: „Don Juan-ul lui Richard Strauss va rămâne în amintirea mea ca una dintre cele mai emoționante execuții ale acestui poem simfonic pe care le-am trăit vreodată10” .
În același timp, Georgescu a fost invitat să dirijeze și Opera din Washington în spectacolele cu Boema şi Carmen. „Washington Evening Star” declara că „felul cum Georgescu mânuiește bagheta în această execuție este un eveniment istoric în analele Operei din Washington. În timp ce dirijează, se avântă cu tot sufletul în arta sa. Folosește o gestică plină de individualitate și extrem de expresivă, cu care realizează efectele dorite în chipul cel mai strălucitor. E atent la fiecare notă din partitură și evident își dă toată silința să conducă opera orchestrală astfel încât să nu domine pe cântăreți”11 .
Periodicul „Washington Post” scria la rândul lui: „Mare interes a stârnit apariția noului dirijor al Operei Naționale din Washington, George Georgescu, un renumit muzician român. […] Georgescu a fost puternic ovaționat. Se simțea foarte stăpân pe sine și curând a devenit clar ca mlădioasa partitură a lui Puccini, cu plăcutele, grațioasele ei măsuri, nu avea niciun secret pentru el și că în ciuda timpului scurt pe care l-a avut pentru repetiții, avea sub control pe toți membrii orchestrei mărite. Au fost de ajuns câteva măsuri din primul act pentru ca publicul să-și dea seama că noul dirijor era un maestru al artei sale. Atacurile erau minunate, iar tempo-urile și nuanțele sale, o desfătare pentru auz. Dirija nu numai cu bagheta ci și cu întregul său trup, care se mișca furat de ritmul și de farmecul ademenitor al partiturii lui Puccini. […]” 12 .
Revenit în Europa în primăvara anului 1927, Georgescu a dirijat mai întâi Orchestra „Colonne”, iar în anii ce au urmat, a susținut numeroase concerte la Paris, Monte-Carlo, Roma, Budapesta, Varșovia etc. Evocând un concert al Orchestrei Simfonice din Paris sub bagheta lui Georgescu.
Florent Schmitt mărturisea în ziarul „Feuilleton du Temps”: „Dl. Georgescu ne prezintă o Domestică extra-ultra, neobișnuită, o perlă, un vis! Ce să zic – această operă greoaie, indigestă, lungă, difuză și, peste toate, iremediabil tonală, printr-o singură atingere a baghetei sale magice, Georgescu o transformă pur și simplu în capodoperă."
Însuși Strauss nu și-ar mai recunoaște-o. […] din păcate nu toți șefii de orchestră au magnetismul într-adevăr extraordinar al unui Georgescu, același elan și în același timp acea luciditate, căruia nu-i scapă nici un detaliu, acel miraculos instinct al justei nuanțe și al importanței mai mult sau mai puțin mare a planurilor succesive”13.
Emile Vuillermoz scria în „Excelsior” din 13 ianuarie 1930: „De multă vreme obișnuiții concertelor noastre nu auziseră astfel de aclamații și aplauze așa de prelungite. A fost un delir. Noi nu suntem surprinși. Georgescu e un șef de orchestră al cărui dinamism nu se exercită numai în direcția instrumentiștilor."
„Fluidul lui se exercită, iradiază și împrejurul estradei, așa cum se propagă în aer o undă sonoră. Puțini oameni posedă o acțiune atât de puternică asupra unei colectivități de executanți sau de auditori. Sub bagheta sa, Orchestra Simfonică din Paris a avut un sunet neobișnuit. […] Cât despre Ronde Burlesque a lui Florent Schmitt, Georgescu a prezentat-o cu autoritate impunătoare și Schmitt datorează o parte din succesul său de ieri măiestriei unui șef de clasă înaltă pe care sunt fericit să-l salut și să-l felicit atât pentru serviciile eminente pe care le aduce nu numai muzicii țării sale ci și a celei întregului univers” 14 .
La finele anului 1930, Georgescu revine la București pentru a celebra un deceniu de existență a Filarmonicii, deceniu în care reușise să prezinte publicului un număr impresionant de concerte, până la 35 pe stagiune. În mai 1931, dirijorul român se află la Barcelona, iar în urma concertului dirijat de el, cronicarul ziarului „La Vanguardia” nota:
„Maestrul Georgescu a demonstrat în modul cel mai just faima de care se bucură în lumea muzicală. El are o stăpânire absolută a măsurii, gesturi precise și un temperament foarte fin. Interpretările sale sunt călăuzite de un gust artistic ales și o scrupuloasă respectare a valorilor orchestrale. Un artist de mare clasă și un talent extraordinar”15.
Dintre numeroasele reușite ale turneelor sale, desprindem și un concert dirijat la Varșovia, în august 1933, consemnat de o cronică din ziarul „Kurjer Warszawski”:
„George Georgescu a avut aseară un succes pe care Filarmonica nu l-a cunoscut niciodată. El a încântat nu numai publicul ci chiar pe interpreți, depășind toate limitele speranței. Passacaglia de Bach a fost creată din nou de Georgescu și sublima sa interpretare este desigur fructul studiilor, talentului și rafinamentului său”16.
La finele anului 1933, George Georgescu a susținut două concerte la Monte Carlo, în 20 și 22 decembrie, cu Gregor Piatigorsky și Jacques Thibaud soliști. Cronicarul ziarului „L’eclaireur de Nice” nota:
„Georgescu a dirijat magistral uvertura la Maeștrii cântăreți de Wagner. […] Publicul a aplaudat frenetic pe marele șef de orchestră care s-a întrecut pe sine și a fost cu adevărat inegalabil”17.
În 1934, orchestra bucureșteană întreprinde cel de-al doilea turneu18, în Turcia, Bulgaria și Iugoslavia sub bagheta George Georgescu. O cronică în urma concertului dirijat la Instanbul, remarca:
„George Georgescu obține cu orchestra sa sonoritățile cele mai rafinate. Ce varietate în nuanțele dinamice! Ce pianissime fine și ce plenitudine sonoră în forti! […] El nu lasă pe nimeni să cânte separat, fiecare instrumentist este obligat să dea tot ce are mai bun. […] Ce mimică expresivă, ce forță suverană în gest, ce stăpânire constantă a orchestrei!19” .
În 1937 și 1938, George Georgescu a dirijat la Budapesta Filarmonica maghiară de patru ori, soliști fiind Alfred Cortot și Zino Francescatti. Referindu-se la concertul din 26 noiembrie 1937, cronicarul ziarului „Hangverseny Zenekas” consemna:
„Concertul maestrului Georgescu a avut o noblețe și o concepție care sunt proprii numai artiștilor europeni de primă clasă. În arta muzicală a lui Georgescu se simte influența marilor maeștri, el însuși fiind un mare maestru, care știe să găsească stilul muzical potrivit. Auditoriul l-a răsplătit cu aplauze frenetice” 20
În luna mai a anului 1940, George Georgescu a fost invitat să dirijeze cinci reprezentații ale operei Boris Godunov de Mussorgski, la pupitrul Orchestrei del Maggio Musicale, în cadrul Festivalului „Maggio Musicale Fiorentino” de la Florența.
Confirmându-se nivelul internațional al orchestrei române, seria turneelor se continuă, între 1941 și 1942, în Austria, Cehoslovacia, Germania, Bulgaria.
În august 1943, George Georgescu a fost invitat să dirijeze în cadrul Festivalului de vară de la Salzburg, unde a avut un succes imens. Criticul Otto Künz consemna:
„Georgescu a dirijat la Salzburg și aplauzele frenetice n-au putut să exprime mulțumirea întreagă pe care sala voia s-o arate singurului dirijor străin invitat să dirijeze anul acesta la Salzburg”21.
11 - Autor nespecificat, titlu nespecificat în Washington Post, New York, 10.01.1927
12 - Autor nespecificat, titlu nespecificat în Washington Evening Star, New York, 10.01.1927.
13 - Florent Schmitt, „Les Concerts”, în Feuilleton du Temps, 8.02.1930
14 - Emile Vuillermoz, „Les Concerts”, în Excelsior, 13.01.1930.
15 - Autor nespecificat, „Palacio de la Música Catalana. El Maestro Georgesco”, în La Vanguardia, 22.05.1931, pag. 14.
16 - Autor nespecificat, titlu nespecificat, în Kurjer Warsawski, 8.01.1933, în Lucian Voiculescu, George Georgescu. Cincizeci de ani de activitate artistică, Filarmonica de Stat „George Enescu”, București, 1957, pag. 157.
17 - Autor nespecificat, Titlu nespecificat, în L’eclaireur de Nice, 22.12.1933, în Lucian Voiculescu, George Georgescu. Cincizeci de ani de activitate artistică, Filarmonica de Stat „George Enescu”, București, 1957, pag. 137.
18 - Primul a fost în anul 1922 în Grecia și Turcia.
19 - Leon Enkserdjib, „Le second concert de la Philharmonique de Bucarest au Saray”, ziar nespecificat, 24.05.1934.
20 - Tutu Georgescu, George Georgescu, Editura Muzicală, București, 2001, pag. 224-225.
21 - Otto Künz, Chiar și orchestra a aplaudat, în „Salzburger Zeitung”, 20.08.1943.
Consecințele politice survenite în România după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial se răsfrâng și asupra activității lui George Georgescu prin înlăturarea sa de la conducerea Filarmonicii la sfârșitul anului 1944. Astfel, imediat după 23 august, Georgescu s-a văzut „epurat pe viață” pentru că interpretase muzică germană. Cel care se afirmase drept un ilustru ambasador al artei românești, a fost pe neașteptate părăsit de prietenii și admiratorii din trecut. Desigur, vina era una închipuită pentru că dirijorul nu aderase niciodată la ideologia național-socialistă și nici nu s-a manifestat în vreun fel pentru a susține politica nazistă.
În septembrie 1944 presa de la București îl acuza de faptul că a fost un apropiat al regimului politic din Germania, întrucât susținuse turnee în această țară iar în programele concertelor sale erau interpretate lucrări de compozitori germani. În plus, i-au fost reproșate invitațiile primite din partea legației germane din București și modul său de a conduce orchestra Filarmonicii, considerat „dictatorial”1. Din fericire, această complicată perioadă a vieții sale a durat destul de puțin și nu a dus la consecințe mult mai grave, precum arestarea sa de către regimul comunist. Actul epurării sale s-a materializat prin interzicerea oricărei activități manifestate public. Revenirea sa în viața muzicală a avut loc în 1947 și s-a datorat intervenției lui George Enescu.
„În s[e]ara asta a succesului lui Gogu Georgescu se verifică adevărul că arta ajunge oricum la izbândă.
Lumina nu poate fi poate fi acoperită de obroc.”
Mihail Sadoveanu
În cadrul noii politici dictate de prioritățile ideologice, concertele și turneele de după 1945 s-au desfășurat preponderent în țările socialiste. Din 1954 începe cel de-al doilea directorat al lui George Georgescu la pupitrul Filarmonicii din București. Principalul său obiectiv era să mențină orchestra română la cel mai înalt nivel, s-o transforme în „cartea de vizită” a României. Semn al reușitei sale sunt invitațiile tot mai dese de a participa la cele mai importante festivaluri din străinătate.
Între 21 septembrie-2 octombrie 1955, George Georgescu a dirijat Filarmonica din București în cadrul prestigiosului Festivalul „Primăvara la Praga22” iar pe 22 octombrie a dirijat Orchestra Simfonică a U.R.S.S la Leningrad, cu Mstislav Rostropovici solist.
În aceeași perioadă, George Georgescu l-a cunoscut și pe Evgheni Mravinski, dirijorul principal al Filarmonicii din Leningrad, care scria într-un articol :
„În sfârșit, în toamna anului 1955, l-am văzut eu însumi la pupitru pe George Georgescu. Până în clipa de față păstrez încă în amintire acea impresie adâncă, acea stare sufletească pe care mi le-a creat interpretarea Simfoniei I de Brahms, atât de dragă mie. George Georgescu, cu o uimitoare profunzime a dezvăluit paginile etice înălțătoare ale acestei simfonii lirico-filozofice. Tratarea interiorizată a episoadelor lente ale simfoniei, a fost de o înțeleaptă și copleșitoare frumusețe. Fără îndoială că această muzică nemuritoare a găsit ecouri în trăsăturile sufletești și morale ale dirijorului însuși”23.
Au urmat concerte la Belgrad, Varșovia, Gdańsk, Poznań, Leipzig. În toate aceste concerte, încununate de un succes unanim recunoscut, programele alese de dirijor au inclus de la capodopere ale muzicii clasice universale la prime audiții de muzică contemporană.
De menționat și prezențele în alte festivaluri de renume ca „Toamna la Varșovia”, „Festivalul de vară de la Salzburg”, „Festivalul Franz Liszt” de la Budapesta, „Festival Wagner” la Monte-Carlo, „Festivalul Strauss” în Berlinul de Vest sau Maggio Musicale Fiorentino, Festivalul „Primăvara la Praga”.
Datorită notorietății sale internaționale, George Georgescu a primit din partea lui Dmitri Șostakovici invitația de a fi membru al Concursului „Ceaikovski” (1958-1964) de la Moscova. De asemenea, a făcut parte și din juriul Concursului „Marguerite Long-Jacques Thibaud” de la Paris (1957 și 1963).
Personalitatea lui George Georgescu a dominat și cele două prime ediții ale Festivalului Internațional „George Enescu” (1958 și 1961). Deschiderea ediției din anul 1958 a avut loc la Ateneu sub bagheta lui George Georgescu cu Simfonia I și Rapsodia I de Enescu. Punctul culminant al serii a fost bis-ul neașteptat cu Dublul concert de Bach cu Yehudi Menuhin, solistul concertului, și David Oistrah, care se afla în București pentru un alt concert. Acest bis a rămas în memoria Festivalului „George Enescu” pentru încărcătura lui simbolică: în plin Război Rece, pe scenă au cântat împreună un american și un sovietic.
Printre invitații Festivalului s-au numărat dirijorii Carlo Felice Cillario, Sir John Barbirolli, Ghenadi Rojdestvenski, Carlo Zecchi și Sacha Popov, pianiștii Aldo Ciccolini, Monique Haas, Annie Fischer, Claudio Arrau ș.a. Concertul inaugural al celei de-a doua ediții a fost de asemenea condus de George Georgescu și a inclus în program două lucrări de Enescu – Suita I și Rapsodia I.
În același cadru, s-au desfășurat, sub bagheta sa, concerte cu soliștii Valentin Gheorghiu și Sviatoslav Richter. Astfel, festivalul inițiat ca o comemorare a marelui compozitor român, a devenit, datorită contribuției a lui George Georgescu, o adevărată sărbătoare a muzicii, pe cale să devină un reper internațional.
22 - GG a fost invitat să dirijeze la Praga Orchestra Simfonică de Radiodifuziune din Praga în anul 1951, cu Valentin Gheorghiu solist.
23 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, Bucureşti 1987, pag 62.
În anul 1960, George Georgescu revine – după 33 de ani! – pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Astfel, pe parcursul lunilor aprilie și decembrie a dirijat 13 concerte, la Cleveland, Washington, Philadelphia și Baltimore. În zilele de 15, 16 și 17 aprilie, Georgescu a dirijat Orchestra din Cleveland în Severance Hall.
Imediat după terminarea Festivalului Enescu, Filarmonica din București, sub conducerea lui Georgescu pleacă în turneu în Germania, Austria și Franța.
Ziarul londonez „Times”, prin corespondentul special în Viena, publică, la 26 octombrie 1961, un important comentariu, intitulat Orchestra de virtuozi din București:
„Înscrisă la sfârșitul programului din cadrul „Festivalului de la Musikverein”, Filarmonica din București, la recenta sa apariție în Viena, s-a afirmat ca fiind în rândul celor mai bune orchestre din Europa. Primirea care i s-a făcut poate fi apreciată ca frenetică. Orchestra s-a dovedit a fi pe placul vienezilor, cu ton mare, sunet plin, larg, dinamism, precizie și simț al ansamblului. George Georgescu, muzician cu o forță de interpretare deosebită, precisă, expresivă, ține orchestra în vârful degetelor”24.
Georges Auric, directorul Operei din Paris, scria despre concertul din sala Pleyel al Filarmonicii din București:
„Măiestria lui George Georgescu îmi era cunoscută de mult, încă din 1925. Iată într-adevăr un artist excepțional, un artist de primă clasă. Orice țară s-ar mândri cu un astfel de dirijor. Publicul din Paris este un public dificil. Dar promptitudinea și intensitatea aplauzelor, pe scurt, marea și călduroasa primire de care s-au bucurat muzicienii români, au înscris acest strălucitor concert între realizările de seamă ale vieții muzicale din Franța”25.
Concertele la Viena devenind o constantă, în 13 și 14 octombrie 1962, George Georgescu a fost invitat să deschidă stagiunea Filarmonicii din Viena. Aceste concerte au avut loc în cadrul festivităților dedicate aniversării a 150 de ani de la înființarea Societății Filarmonice din Viena (Wiener Musikverein).
În 1963, Filarmonica din București condusă de George Georgescu participă la „Săptămânile festive ale Vienei” unde concertează orchestre valoroase, soliști de renume și dirijori de înaltă clasă. Presa insistă asupra orchestrei și meritelor deosebite ale dirijorului român care a construit un ansamblu de mare valoare.
În „Wiener Zeitung” se scrie: „Orchestra din București, sub bagheta unui adevărat maestru ca George Georgescu este desăvârșită, cu o înaltă cultură a sunetului, dobândind toate atributele unui ansamblu precis și expresiv”26.
„Neues Tageszeitung” subliniază faptul că „George Georgescu este unul dintre reprezentanții unei tradiții muzicale care adaugă vastei experiențe a carierei sale internaționale maturitatea unei vieți întregi. Îl admirăm de fiecare dată cu dragoste și stimă. Orchestra sa o apreciem pentru neobișnuita ei prospețime, datorită sunetului delicat și clar”27.
Tot în 1963, Georgescu concertează la Roma și La Scala din Milano. Criticul Alceo Toni, care cunoscuse orchestra din București cu zeci de ani în urmă, consemna în „La Notte”:
„Ce minunată orchestră, ce minunați muzicieni […]. O reîntâlnesc acum mai disciplinată, mai serioasă, însă pe Georgescu îl regăsesc același inimos, virtuoz, făcând să vibreze pe toți orchestranții ca un singur instrument pe care l-aș asemui cu un Stradivarius […]. Românii par a se naște cu vioara în mână și cu muzica în inimă. Dar nu trebuie să uităm faptul că ei au avut norocul să fie conduși timp de peste 40 de ani de un dirijor al cărui calificativ e mare. Marea masă orchestrală devine astfel în mâinile sale un instrument de o sensibilitate în stare să exprime deopotrivă o mare forță și o mare delicatețe. Sunt încremenit în fața faptului de necrezut să asculți un ansamblu orchestral atât de extins ca număr, știind să cânte cu delicatețe în piano și ajungând la inefabile pianissime”28.
George Georgescu a continuat să urce pe scena de concert până aproape în ultimul moment al vieții sale. În 1964 a dirijat 12 concerte – 6 în România și 6 în Germania (Berlin și Leipzig).
Cronicarul ziarului „Der Kurier” scria într-un articol publicat pe 3 martie 1964: „George Georgescu este unul din marii seniori ai baghetei europene”.
După concertul-medalion Richard Strauss din 9 martie, „Der Morgen” consemnează: „Pentru această aniversare nu putea fi găsit un interpret mai nimerit decât renumitul artist din București […]. De mult nu i-am mai auzit pe membrii Orchestrei simfonice din Berlin cântând cu atâta foc, cu atâta strălucire”29.
Ultimul său concert a avut loc la București alături de violonistul Christian Ferras, în data de 15 iunie, cu următorul program: Hector Berlioz –Uvertura Carnavalul roman, Édouard Lalo – Simfonia spaniolă și César Franck – Simfonia în re minor.
În data de 1 septembrie 1964, vestea dispariției lui George Georgescu a reprezentat încheierea unei epoci cu adevărat glorioase din parcursul istoric al muzicii românești.
24 - În Tutu Georgescu, George Georgescu, Editura Muzicală, București, 2001, pag. 424.
25 - Georges Auric, „Urmărind succesele Filarmonicii «George Enescu»”, în Contemporanul, 1.10.1961.
26 - Autor nespecificat, „Presa austriacă despre succesul Filarmonicii «George Enescu»”, în Scânteia, 28.05.1963.
27 - Idem 26.
28 - Alceo Toni, „La musica addosso”, în La Notte, Milano, 8/9.06.1963.
29 - Reinhard Günter, „Concert-medalion Richard Strauss”, în Der Morgen, Berlin, 18.03.1964.
Repertoriul abordat de dirijorul George Georgescu a fost extrem de larg, cuprinzând lucrări din toate epocile și stilurile, peste 500 de titluri prezentate de-a lungul anilor. Putem totuși reliefa anumite preferințe ale sale și aici regăsim muzica lui Richard Strauss, Richard Wagner, Piotr Ilici Ceaikovski, Johannes Brahms și mai ales Ludwig van Beethoven. De asemenea, creația lui George Enescu, care i-a fost și apropiat prieten, a ocupat un loc preferențial în concertele lui George Georgescu, atât cele din țară, cât și cele din străinătate.
Potrivit lui Pascal Bentoiu, au existat patru aspecte importante privind repertoriul ales de George Georgescu. Primul :
„Programarea continuă și reluarea periodică a marilor partituri simfonice datorate unor compozitori precum Mozart, Beethoven, Berlioz, Schumann, Brahms, Ceaikovski. Al doilea aspect a constat în prime audiții și programările din muzica modernă și contemporană. Sub bagheta sa au răsunat în București în mod repetat muzici de Stravinski, Ravel, Strauss, Bartók, Prokofiev, Mahler, Honegger, Roussel, Florent Schmitt, Szymanowski, Schönberg, Respighi, Holst ș.a.m.d, mergând până la Rhapsody în blue a lui Gershwin sau Simfonia I a lui Șostakovici. Al treilea demers educativ s-a desfășurat într-un spirit de patriotism, pe terenul muzicii românești, în care – firește – Enescu obținea partea cea mai substanțială, dar nu erau neglijați Jora, Andricu, Drăgoi, Negrea, Paul Constantinescu, Rogalski, Filip Lazăr, Stan Golestan și alții. […]. Ajung în fine la una din căile foarte eficace pentru ridicarea nivelului cultural al publicului și anume vizitele oaspeților din străinătate – dirijori și soliști – care în bună măsură ajungeau la București datorită prestigiului și legăturilor personale ale unor personalități de prim rang ca George Georgescu sau George Enescu; însă directorul Filarmonicii avea, în chip firesc, cuvântul decisiv”30.
„În s[e]ara asta a succesului lui Gogu Georgescu se verifică adevărul că arta ajunge oricum la izbândă.
Lumina nu poate fi poate fi acoperită de obroc.”
Mihail Sadoveanu
Stilul său, caracterizat de o maximă rigoare în ceea ce privește redarea textului și în același timp într-o viziune personală, cu un suflu romantic generos și fascinant, cucerea sălile de concert.
Henri Gagnebin31 îi caracteriza astfel măiestria dirijorală:
„George Georgescu era un mare senior al artei sale. Prin simpla lui apariție în fața unei orchestre, el își impunea voința, fără să recurgă la vreun autoritarism exterior. Îi electriza pe muzicieni și pe cei din public, păstrându-și mereu acea supremă eleganță […]32”. Sunt impresionante și cuvintele compozitorului Zeno Vancea care își amintea de ce trăise la un concert dirijat de George Georgescu: „În timpul concertului m-am surprins de nenumărate ori atras de o forță magnetică și am simțit că mă ridic de pe scaun la sugestia brațelor și privirii meșterului care se adresa diferitelor compartimente instrumentale”33.
Iată ce consemna și criticul Iosif Sava:
„Conducând zeci de concerte, pregătindu-le de-a lungul unor repetiții eficiente, repetiții capabile să ducă la omogenizarea compartimentelor, la dobândirea culturii stilistice necesare atacării marii literaturi muzicale, George Georgescu a imprimat formației, pe parcursul câtorva ani, un stil, un mod de lucru care s-a dovedit benefic. În istoria artei interpretării contemporane, George Georgescu a fost una dintre cele mai puternice și luminătoare baghete și destinul Filarmonicii și muzicii românești a depins și depinde încă de moștenirea pe care a lăsat-o generațiilor”34.
Cu privire la modul cum reda Georgescu o partitură, grăitoare sunt și cuvintele lui Aram Haciaturian după ce se interpretase Simfonia sa a II-a:
„îmi voi aminti în mod deosebit de ziua de 18 ianuarie 1958 când ați interpretat atât de strălucit această simfonie. Este greu de exprimat prin cuvinte toate gândurile și sentimentele de care am fost cuprins în acea seară memorabilă. Măiestria dumneavoastră, marele temperament artistic, profunda concepție interpretativă și coloritul extrem de sugestiv pe care le-ați realizat, perfecțiunea tehnică a execuției, toate acestea sunt însușirile unui mare artist și maestru”35.
„Sunt fericit astăzi sa declar ca interpretarea pe care ați dat-o simfoniei mele -
este una dintre cele mai convingătoare și mai impresionantă din ultimul timp.
Ași dori sa amintesc totodata de marele fiu al poporului roman,
de neuitatul George Enescu care mi-a făcut - în - tocmai ca și dumneavoastră -
marea cinste și a interpretat plin de inspirație la Moscova în 1946
concertul meu pentru vioară și orchestră”
Aram Haciaturian (1958)
Lucrările lui George Enescu au prins viață în numeroase interpretări ale lui George Georgescu. Însuși compozitorul îi mărturisea într-o scrisoare:
„Pentru a treia sau a patra oară în toată viața mea de compozitor – care a început acum vreo 24 de ani – am avut adevărata emoție, nespus de dulce, pe care o resimte autorul când se simte în fine înțeles și se vede interpretat cu convingere… îndrăznesc să zic: cu dragoste”36.
După Simfonia I-a în 25 nov. 1921
"Georgescu dragă,
Pentru a treia sau a patra oară în toată viața mea de compozitor – care a început acu vreo 24 ani am avut adevărata emoție, nespus de dulce care o resimte autorul când se simte în fine înțeles și interpretat cu convingere … îndrăznesc să zic: cu dragoste! Îți mulțumesc din inimă, și mulțumesc și tuturor camarazilor din orchestră. Să trăiești pentru bucuria noastră, a Românilor și a muzicienilor!"
Scrisoare George Enescu
Pianista Clara Haskil declara de asemenea într-o scrisoare din anul 1937 adresată maestrului Georgescu după un concert susținut sub bagheta sa:
„Am cântat mult cu orchestra în ultimii ani, dar nu-mi amintesc să fi avut sentimentul de a fi înțeleasă în cele mai mici intenții cum a fost cazul ieri cu dumneavoastră, și nici de a fi simțit o atât de strânsă colaborare artistică”37.
Magia pe care Georgescu o exercita asupra orchestrei și publicului auditor se baza pe un studiu aprofundat al partiturii, al indicațiilor de tempo, al planurilor sonore, al arhitecturii mari a lucrărilor. Interpretările sale în Simfoniile de Beethoven, în lucrările de Richard Strauss, în cele de Johannes Brahms, în muzica lui Richard Wagner reflectă o abordare echilibrată, totodată însă imaginativă și plină de forță.
Respectul lui George Georgescu pentru autenticitatea stilistică reiese foarte clar dintr-o cronică a anului 1935, din ziarul grec „Neos cosmos”:
„E german când execută pe Wagner redând toată lumina, toată veselia pe care o posedă minunata uvertură a Maeștrilor Cântăreți, făcând să reiasă tot romantismul unui Brahms, toată fantezia poetică a lui Strauss, - și apoi deodată devine francez în Ucenicul vrăjitor al lui Dukas, căruia îi dă o grație, o limpezime, o transparență inimitabilă. Și când e român, atunci are o exuberanță, un antren, o vervă care întrece tot ce ne putem închipui”38.
Cât privește spiritul romantic, iată și viziunea sa în interpretarea Simfoniei Fantastice de Hector Berlioz, comentată de criticul Alfred Hoffman:
„Interpretarea a fost marcată de o concepție proprie, am spune clasicizantă, a marelui nostru șef de orchestră. Impetuosului simfonist romantic, geniu al imaginației înfierbântate și al imaginilor sonore pitorești, o asemenea interpretare, construită și sobră, îi relevă virtuți altădată rămase în umbră. Claritatea cu care ne-a apărut dramaturgia muzicală a lucrării , dozarea just proporționată a contrastelor, eleganța netulburată a reliefării temelor, stăpânirea masivității sonore în limitele bunului gust – toate acestea au concurat pentru a ne oferi o imagine limpede a capodoperei lui Berlioz, îndepărtând parcă o anumită „uzură” pe care o resimțeam altădată”39.
Dirijorul și criticul Eugen Pricope remarca sobrietatea stilului și capacitatea de a da coerență ansamblului:
„În arta lui George Georgescu nu găsești nimic de prisos și dacă ai admite că un dirijor ar putea fi comparat cu un actor, ne-am închipui pe George Georgescu în actoria sobră a unui mare declamator de vers shakespeareian, pătruns în intonație de subtile înțelesuri, dar simplu în măreția liniei. Simplitatea, ca o ultimă expresie a măiestriei, reprezintă în arta dirijorală o calitate de primă importanță.
Când participi la un concert condus de George Georgescu, prezența artistului, fluidul pe care-l emană întreaga lui ființă, de la pupitru la orchestră și de aici prin reflex către public, uiți chiar alte interpretări ale sale – care ți-au părut în trecut cele mai bune – nu te mai gândești nici la interpretarea aceleiași lucrări de către alți șefi. Tălmăcirile lui George Georgescu trebuie privite în întregul lor, ca și cum ai contempla un monument care are nevoie de perspectivă, ale cărui contururi se figurează într-un spațiu larg și distanțat”40.
Cu elocvența care-l caracteriza, George Călinescu dă un portret memorabil al dirijorului:
„George Georgescu a fost un mare orator muzical pe cheia tumultuosului. Dirijorul domină și inspiră fiind conștiința ei în act. A fost, nu încape îndoială, un mare dirijor și nu pot să-mi închipui Orchestra Filarmonicii fără el. Cel puțin vreau să spun că fără el n-ar fi ajuns la forma de corp constituit. În fața sau în incinta Ateneului, George Georgescu merită un bronz grandios care să sune, când îl lovești cu degetul, sonor ca și sufletul lui”41.
Pablo Casals, care a colaborat în mai multe rânduri cu maestrul român, afirma:
„Georgescu este socotit nu numai una din valorile proeminente ale dirijatului contemporan dar și un reprezentant ilustru al culturii românești. Personalități diverse, din țara noastră și de peste hotare, și-au exprimat în repetate rânduri admirația față de stilul cu adevărat clasic al dirijorului George Georgescu și față de extraordinara putere de sugestie a interpretărilor sale. George Georgescu este muzica însăși, într-o formă umană”42.
30 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag. 17-19.
31 - Henri Gagnebin (1886-1977). Compozitor, organist și director al Conservatorului din Geneva.
32 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag. 166.
33 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag. 76.
34 - Iosif Sava, „George Georgescu”, în Contemporanul, nr. 50/1987.
35 - Scrisoarea lui Aram Haciaturian către George Georgescu din 19.01.1958, Arhiva G.G și Biblioteca Academiei Române din București.
36 - Scrisoarea lui George Enescu către George Georgescu din 19.11.1921, Arhiva G.G și Biblioteca Academiei Române din București.
37 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag. 130.
38 - În Lucian Voiculescu, George Georgescu. Cincizeci de ani de activitate, Filarmonica de Stat „George Enescu”, București, 1957, pag. 147.
39 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag. 92-93.
40 - Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu. Mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, București, 1987, pag 102-103.
41 - George Călinescu, „Dirijorul genial”, în Contemporanul, nr. 37, 11.09.1964.
42 - Pablo Casals, titlu nespecificat, în Contemporanul, nr. 36 (830) din 7.11.1962, pag. 6.
